A deveni părinte este un eveniment de viață, care generează presiune normativă. Acest proces este însoțit de diverse așteptări și speranțe pentru copilul ideal, alături de anxietatea în fața necunoscutului și nevoia de a recrea echilibrul în familie (Bollas, 1987). Părinții sunt considerați interpreți, care duc la îndeplinire ideologia familiei. Termenul de „ideologie a familiei” al lui Bollas încorporează întreaga gamă de așteptări, ipoteze și credințe de bază, cultura și tradițiile familiei, rolurile membrilor familiei și mijloacele pentru a le îndeplini în mod eficient. Ideologia familiei este semnificativă în consolidarea structurilor și caracteristicilor familiei – pe de o parte din interior, iar pe de altă parte în delimitarea lor extern. Pe parcursul consolidării unei unități familiale, membrii trebuie să depășească diverse obstacole (nevoia de independență, sentimentul de pierdere a libertății, acceptarea responsabilității, etc.). O parte semnificativă a acestei experiențe o reprezintă creșterea copiilor.
Atunci când un copil se naște cu o dizabilitate, aspectul neintenționat și neașteptat al evenimentului cel mai probabilva creşte semnificativ presiunea și sentimentul de criză în familie (Minnes, 1988). Acest eveniment perturbă echilibrul sistemului familial, obligând familia să facă multe schimbări în modul de viață al membrilor acesteia, să se adapteze forţată de imprejurări la noua situație.
Evenimentul neaşteptat implică un efort continuu pentru a face față situațiilor de presiune (Summers, 2005). O familie, al cărei echilibru a fost deranjat, reacționează uneori cu rigiditate când vine vorba de relații. Alegerea între rigiditate și flexibilitate reflectă nivelul de toleranță al sistemului, atunci când este prezentă o stare temporară de echilibru instabil și dezordine, până când sistemul găsește o modalitate de a se reechilibra. Un copil diferit deranjează starea de echilibru și provoacă dezechilibru în familie, atât la naștere cât și mai târziu, când sunt diagnosticate tulburări de dezvoltare.
Când familia primește diagnosticul, o stare de dezechilibru și șoc poate apărea în rândul membrilor familiei. Reacțiile similare cu doliu sunt evidente, cum ar fi starea de şoc, negare, vinovăție, „nimeni nu înțelege”, izolare, panică, furie, acceptare, speranță și stres (Kuebler-Ross, 1974).
Părinții pot intra uneori într-o perioadă de negare în care refuză să recunoască situația reală a copilului lor. Părinții se pot opune diagnosticului încercând să se convingă că nu este corect. Kuebler-Ross susține că părinții, și în principal mamele, unoeri experimentează sentimente de vinovăţie. Acest proces și efectele acestuia au fost adesea amplificat resimţite de mamele copiilor cu autism, deoarece timp de mulți ani au fost considerate responsabile pentru dizabilitățile copiilor lor, din cauza explicațiilor inițiale ale autismului care a fost considerat ca fiind cauzat de lipsa de afecțiune maternă. Ele ar putea simţi că au făcut ceva greșit în timpul sarcinii sau anterior acesteia, care a cauzat starea copilului și devin mai stresate.
Kuebler-Ross a afirmat că o familie aflată într-o stare de agitaţie, pe cale să îşi piardă echilibrul, va lupta să supraviețuiască. O astfel de familie are mari dificultăți în a-și găsi calea. Relația conjugală devine grav deteriorată. Părinții se simt vinovați și, de asemenea, au tendința de a se condamna. Lipsa de stabilitate, cu o creștere a reacțiilor emoționale, este foarte tipică unei familii care luptă pentru a supraviețui. Înainte de a-și găsi direcția, noua situație este caracterizată de o mare confuzie, iar toți membrii familiei suferă zilnic. Copiii pot deveni confuzi de reacțiile inconsecvente ale părinților.
Un copil care este diferit îi confruntă pe părinți cu un obstacol. Lipsa feedback-ului din partea bebelușului i-ar putea face pe părinți să simtă un sentiment de eșec în sarcina principală pe care și-au asumat-o, atât individual, cât și în cuplu. Cuplul apelează la metodele comune acceptate ancorate în ideologia lor familială, pentru a face față dificultății. Atunci când aceste mijloace sunt percepute ca ineficiente, părinții ar putea trece printr-un proces gradual de regresie. Această regresie este exprimată prin căutarea mijloacelor individuale de a face față situației. Aceasta duce la o amplificare a diferențelor de comportament dintre părinți și determină oprirea procesului natural de consolidare a familiei. Regresia crește aderența la mecanismele individuale înrădăcinate în biografia personală a fiecărui părinte (mecanisme de apărare și de coping) și poate reduce competența funcțională a familiei (Bollas, 1987).
Apariția copilului cu autism în familie poate afecta funcționarea acesteia. În această situație crește cantitatea de grijă care trebuie investită, precum și povara fizică și economică pe care o implică. Rolurile din cadrul familiei vor fi redistribuite, iar adaptarea psihologică a familiei depinde de anxietatea lor față de viitor (Carr, 1995). Creșterea unui copil cu autism este însoțită de presiune, având diverse surse, de exemplu presiune fizică și emoțională, cauzată de lunga perioadă de dependenţă a copilului de părinți (Olsson & Hawang, 2001). Mai mult, într-o familie care nu a reușit să se stabilizeze și să-și recapete echilibrul din cauza numeroșilor factori generatori de presiune, apare o confuzie în distribuirea rolurilor, nevoile membrilor familiei nu sunt satisfăcute și progresul către scopurille familiei este oprit. O astfel de situație poate duce la o criză familială (Minnes, 1988).
