Centrul Mifne Israel este lider mondial în diagnostic precoce și tratament timpuriu pentru sugarii identificaţi la risc de a dezvolta autism.
BEBELUŞI LA RISC & DETECTAREA PRECOCE
Recunoaşterea precoce a steagurilor roşii este esențială în tratamentul autismului. Începând cu anii 90, vârsta diagnosticului a fost redusă constant pentru a permite tratarea copiilor mai mici. Există un consens ştiinţific că autismul poate fi diagnosticat între doi și trei ani. Cu toate acestea, recent au fost dezvoltate instrumente de diagnostic pentru a evalua autismul în rândul bebeluşilor. Creierul suferă o creștere explozivă în timpul copilăriei mici, când plasticitatea este la apogeu. Angajamentul social și zonele comunicării din creier se dezvoltă rapid între naștere și vârsta de doi ani. Cercetările clinice și experiența de la Centrul Mifne indică faptul că bebeluşii sub doi ani (88,3% ) au progresat mai semnificativ decât copiii din intervalul de vârstă doi-trei ani (36%) .
Autismul În Primul An De Viață
Termenul de pre-autism este folosit pentru a se referi la dezvoltarea inadecvată a sugarului, care poate semnala dificultăți de conectare umană și angajare emoţională.
O listă de opt markeri a fost găsită din rezultatele cercetării la Centrul Mifne între anii 1997-2007 și este prima de acest gen, nu numai în Israel, ci la nivel global.
Putem presupune (după ce am exclus posibilitatea oricărei probleme medicale) că acesta este un caz cu risc pentru autism și să folosim termenul util de pre-autism?
„Fiul meu are 9 luni. Sunt mamă pentru prima dată. Când fiul meu avea 3 luni și jumătate l-am așezat pe burtă și am observat că se uita la cartea din fața lui cu colțul ochiului. Își întorcea capul dintr-o parte în alta. La 4 luni, o fetiță de aceeași vârstă ca fiul meu a venit să ne viziteze și am așezat bebelușii față în față. Fata se uita la fiul meu direct în ochii lui, dar fiul meu se uita în altă parte. Atunci am început să-mi fac griji. L-am luat pe fiul meu în brațe, cu fața spre mine și el se uita în altă parte, NICIODATĂ la fața mea. Am încercat să mă așez mai departe. Nu a privit nici atunci. Apoi l-am așezat pe fiul meu pe spate și am vorbit cu el, iar el s–a uitat spre fața mea și spre gura mea, pentru că vorbeam și gura mea se mișca. Dacă nu spuneam nimic, nu îmi privea fața. Așa că, la 4 luni, se uita spre fața mea dacă vorbeam (niciodată în ochii mei), în timp ce stătea întins, iar când era în poziție verticală nu putea să privească deloc spre fața mea. Îi rosteam numele si nu se uita spre mine…”
Ilustrează acest caz o cale către autism? (citeşte mai mult)
„Fiul meu are 9 luni. Sunt mamă pentru prima dată. Când fiul meu avea 3 luni și jumătate l-am așezat pe burtă și am observat că se uita la cartea din fața lui cu colțul ochiului. Își întorcea capul dintr-o parte în alta. La 4 luni, o fetiță de aceeași vârstă ca fiul meu a venit să ne viziteze și am așezat bebelușii față în față. Fata se uita la fiul meu direct în ochii lui, dar fiul meu se uita în altă parte. Atunci am început să-mi fac griji. L-am luat pe fiul meu în brațe, cu fața spre mine și el se uita în altă parte, NICIODATĂ la fața mea. Am încercat să mă așez mai departe. Nu a privit nici atunci. Apoi l-am așezat pe fiul meu pe spate și am vorbit cu el, iar el s–a uitat spre fața mea și spre gura mea, pentru că vorbeam și gura mea se mișca. Dacă nu spuneam nimic, nu îmi privea fața. Așa că, la 4 luni, se uita spre fața mea dacă vorbeam (niciodată în ochii mei), în timp ce stătea întins, iar când era în poziție verticală nu putea să privească deloc spre fața mea. Îi rosteam numele si nu se uita spre mine.
Când avea aproape 5 luni, am avut o programare la pediatru și ni s–a spus că fiul meu este orb. Am fost să i se examineze vederea de două ori și poate vedea perfect. Apoi am mers la un alt pediatru care imediat mi-a văzut îngrijorarea. Am foat la pediatrul specializat în dezvoltare când fiul meu avea 7 luni. Mi-au trimis raportul în care spuneau că văd „steaguri roșii”(simptome). Nu are contact vizual. Între timp, de la 5 la 7 luni, fiul meu a început să poată privi spre fețe, dar nu în ochi, doar spre gură și nu pentru mult timp, doar câteva secunde. De asemenea, au spus că fiul meu nu a avut nicio reacție la „cucu–bau”, nu a zâmbit niciodată, a răspuns la nume, dar nu și-a schimbat expresia facială, ceea ce poate însemna că a răspuns doar la sunet.
Acum, la 9 luni, fiul meu este foarte greu de implicat în interacțiune. El zâmbește rar. Nu râde niciodată. Trebuie să depun eforturi extrem de mari pentru ca fiul meu să se uite la fața mea. Nu încearcă niciodată să ineracționeze cu mine și nu caută niciun fel de interacțiune. Îl alăptez la sân. Singura dată când plânge sau scâncește este atunci când îi este foame sau este obosit. Altfel, se poate menține ocupat fără mine. Nu se raportează niciodată la mine. Nu are anxietate față de peroanele străine. Când îl hrănesc cu mâncare solidă, refuză să mănânce. E un efort să–l hrănești. Simt că este în propria sa lume.
Încerc să lucrez cu el în fiecare zi. Încerc să–l implic cât mai mult, chiar dacă nu am prea mult succes. Un lucru nou care s-a întâmplat săptămâna asta a fost când se juca, m-am dus în cealaltă parte a camerei și am spus: „Vino la mami !!!” Și a lăsat jucăria și a venit mergând de-a bușilea spre mine. L–am luat în brațele mele, dar nu arată nicio bucurie sau afecțiune. De asemenea, înțelege 3 cuvinte: tati, lumină și sân. Se uită spre ușa pe care tatăl său intră când vine acasă de la serviciu, privește în sus spre lumină și mă trage de bluză căutând sânul (încă îl alăptez la sân) când i-am spus acele cuvinte. Abilitățile sale motorii sunt excelente. Merge de–a bușilea de când avea 7 luni. Cred că se descurcă bine cu motricitatea grosieră.
Aici, unde locuiesc, nu se știu prea multe lucruri despre cum să ajuți un copil care are atâtea „steaguri roșii”(simptome) înainte de 2 ani și jumătate. Am înțeles că intervenția timpurie are o importanță esențială. Un prieten de-al meu mi-a recomandat să vă contactez pentru a vă cere ajutor. Încerc să–l ajut cât pot de mult. Sunt atât de concentrată pe ceea ce nu poate face, încât uneori este foarte greu să funcționez”.
Putem presupune (după ce am exclus posibilitatea oricărei probleme medicale) că acesta este un caz cu risc pentru autism și să folosim termenul util de pre-autism? (citeşte mai mult)
“Pe de o parte, putem vedea cu siguranță un copil cu o tulburare de dezvoltare, care implică dificultăți de atașament, precum și dificultăți emoționale și cognitive. Pe de altă parte, este vorba de o mamă care se străduiește să ajungă la fiul ei. Aceasta este o luptă zilnică pentru mamă, care o poate atrage treptat într–o poziție inter-subiectivă de vulnerabilitate care poate afecta copilul și astfel se poate forma un cerc vicios. Ilustrează acest caz o cale către autism? Cum trebuie evaluat acest caz? Ar trebui să așteptăm un diagnostic ferm al autismului la vârsta de 2 sau 3 ani, ținând cont că și atunci diagnosticul ar putea fi înșelător? Putem presupune (după ce am exclus posibilitatea oricărei probleme medicale) că acesta este un caz cu risc pentru autism și să folosim termenul util de pre-autism?” (Dr. Hanna Alonim, expert diagnostic precoce autism, vezi articolul)