„Fiul meu are 9 luni. Sunt mamă pentru prima dată. Când fiul meu avea 3 luni și jumătate l-am așezat pe burtă și am observat că se uita la cartea din fața lui cu colțul ochiului. Își întorcea capul dintr-o parte în alta. La 4 luni, o fetiță de aceeași vârstă ca fiul meu a venit să ne viziteze și am așezat bebelușii față în față. Fata se uita la fiul meu direct în ochii lui, dar fiul meu se uita în altă parte. Atunci am început să-mi fac griji. L-am luat pe fiul meu în brațe, cu fața spre mine și el se uita în altă parte, NICIODATĂ la fața mea. Am încercat să mă așez mai departe. Nu a privit nici atunci. Apoi l-am așezat pe fiul meu pe spate și am vorbit cu el, iar el s–a uitat spre fața mea și spre gura mea, pentru că vorbeam și gura mea se mișca. Dacă nu spuneam nimic, nu îmi privea fața. Așa că, la 4 luni, se uita spre fața mea dacă vorbeam (niciodată în ochii mei), în timp ce stătea întins, iar când era în poziție verticală nu putea să privească deloc spre fața mea. Îi rosteam numele si nu se uita spre mine.

Când avea aproape 5 luni, am avut o programare la pediatru și ni s–a spus că fiul meu este orb. Am fost să i se examineze vederea de două ori și poate vedea perfect. Apoi am mers la un alt pediatru care imediat mi-a văzut îngrijorarea. Am foat la pediatrul specializat în dezvoltare când fiul meu avea 7 luni. Mi-au trimis raportul în care spuneau că văd „steaguri roșii”(simptome). Nu are contact vizual. Între timp, de la 5 la 7 luni, fiul meu a început să poată privi spre fețe, dar nu în ochi, doar spre gură și nu pentru mult timp, doar câteva secunde. De asemenea, au spus că fiul meu nu a avut nicio reacție la „cucu–bau”, nu a zâmbit niciodată, a răspuns la nume, dar nu și-a schimbat expresia facială, ceea ce poate însemna că a răspuns doar la sunet.

Acum, la 9 luni, fiul meu este foarte greu de implicat în interacțiune. El zâmbește rar. Nu râde niciodată. Trebuie să depun eforturi extrem de mari pentru ca fiul meu să se uite la fața mea. Nu încearcă niciodată să ineracționeze cu mine și nu caută niciun fel de interacțiune. Îl alăptez la sân. Singura dată când plânge sau scâncește este atunci când îi este foame sau este obosit. Altfel, se poate menține ocupat fără mine. Nu se raportează niciodată la mine. Nu are anxietate față de peroanele străine. Când îl hrănesc cu mâncare solidă, refuză să mănânce. E un efort să–l hrănești. Simt că este în propria sa lume.

Încerc să lucrez cu el în fiecare zi. Încerc să–l implic cât mai mult, chiar dacă nu am prea mult succes. Un lucru nou care s-a întâmplat săptămâna asta a fost când se juca, m-am dus în cealaltă parte a camerei și am spus: „Vino la mami !!!” Și a lăsat jucăria și a venit mergând de-a bușilea spre mine. L–am luat în brațele mele, dar nu arată nicio bucurie sau afecțiune. De asemenea, înțelege 3 cuvinte: tati, lumină și sân. Se uită spre ușa pe care tatăl său intră când vine acasă de la serviciu, privește în sus spre lumină și mă trage de bluză căutând sânul (încă îl alăptez la sân) când i-am spus acele cuvinte. Abilitățile sale motorii sunt excelente. Merge de–a bușilea de când avea 7 luni. Cred că se descurcă bine cu motricitatea grosieră.

Aici, unde locuiesc, nu se știu prea multe lucruri despre cum să ajuți un copil care are atâtea „steaguri roșii”(simptome) înainte de 2 ani și jumătate. Am înțeles că intervenția timpurie are o importanță esențială. Un prieten de-al meu mi-a recomandat să vă contactez pentru a vă cere ajutor. Încerc să–l ajut cât pot de mult. Sunt atât de concentrată pe ceea ce nu poate face, încât uneori este foarte greu să funcționez”.